Spasticitatea este una dintre cele mai frecvente sechele ale patologiei neurologice si , de cele mai multe ori , o sechela invalidanta . Deoarece orice leziune a sistemului piramidal induce spasticitate , putem spune , fara teama de a gresi , ca aproape fiecare pacient cu sindrom piramidal este sau devine spastic . In cadrul triadei clinice caracteristice sindromului piramidal , in care se mai regasesc deficitul motor si pierderea selectivitatii miscarii , spasticitatea este singurul element clinic accesibil terapeutic .

     Spasticitatea a preocupat de-a lungul timpului atit clinicieni cit si neurofiziologi , care , prin observatiile clinice si studiile experimentale , au contribuit la elucidarea mecanismului fiziopatologic, la conturarea cit mai precisa a expresiei clinice si consecintelor functionale prin evaluarea riguroasa a gradului sau de disfunctie . In ultimele decenii s-au reconsiderat tehnicile terapeutice medicale si chirurgicale ale acestei patologii astfel incit , in prezent , putem afirma cu certitudine ca tratamentul este adaptat la fiecare pacient spastic de o maniera standardizata pe principiul complementaritatii terapeutice .

   Afectiunea preocupa actualmente mai multe specialitati medicale ( neurologie , fiziokinetoterapie recuperatorie , neurochirurgie , ortopedie ) si se constituie intr-un generos pretext de studiu clinic interdisciplinar . Notiunea de algoritm terapeutic al spasticitatii invalidante este indisolubil legata de ideea de colaborare intre specialitati iar intregul efort terapeutic este legat de justetea obiectivului : imbunatatirea calitatii vietii , reducerea gradului de dependenta sociala si a costurilor de ingrijire pentru bolnavul spastic .

Termenii clinici si fiziopatologici ai spasticitatii s-au precizat incepind cu prima jumatate a secolului al XIX – lea . Alaturi de personalitati recunoscute ale disciplinelor neurologice precum Sherrington , Gowers , Secenov , Foerster , Fulton , evolutia istorica in cercetarea acestei patologii nu poate exclude contributia savantului roman Gheorghe Marinescu , discipolul lui Charcot , care a descris si publicat in 1903 in Semaine Medicale , prin observatia clinica a pacientilor operati pentru leziuni perirolandice , doua cazuri de postura a pacientului spastic si a intuit componenta extrapiramidala a afectiunii.